Dacă tot spunem că își au originile într-un animal sălbatic, cum au ajuns câinii să fie domesticiți? Oamenii de știință se contrazic atunci când vine vorba de vârsta câinilor domestici. S-au desprins ei din lupi sau dintr-un strămoș asemănător lupului acum 135.000 de ani așa cum susține un cercetător sau au apărut acum 12.000 – 15.000 de ani, atunci când sunt datate primele semne ale existenței lor?
A evoluat câinele domestic pe care îl cunoaștem acum către prezenta sa stare de existență după ce oamenii au început să își facă așezări permanente, acum 15.000 de ani? Indiferent de situația în care au devenit o specie separată acum 100.000 de ani sau acum 10.000 de ani, știm cu siguranță că aceștia nu erau animalele domesticite pe care le cunoaștem astăzi până nu și-au intersectat destinele cu ale oamenilor.
Este general acceptat faptul că strămoșii câinelui au fost atrași inițial către adăposturile umane datorită oportunităților de a-și obține hrana. Ei au venit aici pentru a mânca resturi de mâncare sau gunoaie, cât și deșeuri umane care erau aruncate la marginile așezărilor.
Cu timpul, sătenii s-au obișnuit cu aceste animale; poate chiar le-au considerat utile pentru eliminarea gunoaielor și a resturilor înaintea apariției altor animale mai puțin dorite.
Pe măsură ce acești câini din jurul satelor au devenit teritoriali, probabil au început să latre la alte animale care se apropiau sau la străini. Este posibil că sătenii au început să aprecieze avertizările timpurii datorate lătrăturilor și comportamentelor teritoriale, pentru a îndepărta animalele periculoase sau doar deranjante.
Cu timpul, sătenii probabil au început să recunoască anumiți câini din sat – poate chiar dându-le nume sau luând un pui pentru a-l crește spre distracția copiilor.
Cumva, odată cu trecerea anilor, câinii au devenit o parte integrantă a lumii satelor – trăind în interiorul granițelor lor și nu la periferie ca până atunci. Un vânător probabil a descoperit că unii dintre câini puteau lua urma sau puteau fi de ajutor la doborârea prăzii de talie mare.
Ei au început să ia acești câini împreună cu ei la vânătoare, folosindu-se de capacitățile olfactive superioare și de viteza lor pentru a captura hrana. La un moment dat, sătenii au început să își crească propriile animale de fermă, iar slujba câinilor a fost orientală spre a păzi cirezile.
În următorii 10.000 de ani, câinii au devenit animale de ajutor de-a lungul continentelor, fiind folosiți pentru mai multe slujbe. Ei erau dresați să păzească oamenii și cirezile de animale, să vâneze, să mâne turmele și să tragă sănii sau alte vehicule de transport.
Domesticirea câinilor a apărut pe întreg mapamondul cam în același timp – aparent fără legătură. Se pare că țăranii din Asia, Africa și Europa și-au început relațiile cu câinii, într-un mod asemănător, întâmplător. Există două tipuri de Canis familiaris, deși din punct de vedere tehnic nu sunt subspecii: câinii pariah și câinii cu adevărat domestici.
Câinii pariah continuă să trăiască la marginea așezărilor, supraviețuind doar printr-un comportament asemănător strămoșilor canini. În același timp, rudele lor apropiate, câinii domestici, trăiesc în casele noastre și își împart viața cu noi. Câinii pariah trăiesc în zone urbane, în gropile de gunoi, și zone fără populație. Unii trăiesc și în zone rurale.
Sunt deseori găsiți în țări subdezvoltate, dar există de asemenea și în țări mai dezvoltate, în special în zone sărace. Câinii domestici și câinii pariah își intersectează deseori drumul si nu este ieșit din comun ca o categorie să devină, în decurs de una sau două generații, cealaltă.
Arheologii au tradus câteva dintre numele câinilor vechilor egipteni. Acestea includ nume ca Bunul păstor, Negruțul, Cel care are formă de săgeată, Ea de la Oraș și Nefolositor. Cuvântul „Abu” sau „jwjw”, însemnând „ham-ham”, precede sau urmează după fiecare nume.
