Atunci când exploratorii Meriwether Lewis și William Clark (deasupra) au pornit, în anul 1804, în călătoria lor de 8.000 de mile prin teritoriul necartat al Vestului American, au luat cu ei un Newfoundland negru pe nume Seaman.
Câinele i-a ajutat pe exploratori avertizându-i de apropierea urșilor grizzli, însoțindu-l pe Lewis la vânătoare, și, la un moment dat, schimbând direcția de atac a unui bizon care a năvălit în tabără, salvând viețile mai multor oameni ce au fost foarte aproape de a fi zdrobiți.
Seaman a și suferit de câteva ori în acea călătorie, inclusiv de foame într-o iarnă și cu o altă ocazie fiind mușcat de un castor.
O referință la Seaman din jurnalul lui Lewis descrie o întâlnire cu un bizon tânăr: „Mergând într-o seară de-a lungul țărmului, m-am întâlnit cu un pui de bizon care s-a atașat de mine, și a continuat să mă urmărească îndeaproape până în momentul în care m-am îmbarcat și l-am părăsit. Părea foarte alarmat de prezența câinelui meu, motiv pentru care probabil se și atașase așa de tare de mine”.
Seaman este menționat de mai multe ori atât în jurnalul lui Lewis, cât și al lui Clark, dar după iulie 1806 nu mai există nicio referire la el. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu el.
Au domnit câinii și pisicile printre vechii egipteni?
Iată ce a scris istoricul grec Herodot despre aceasta:
„Și în oricare casă unde o pisică a murit din cauze naturale, toți cei care trăiesc acolo își rad doar sprâncenele, dar aceia care trăiesc într-o casă în care a murit un câine își rad pârul de pe întregul corp, cât și cel de pe cap.”
