Rolul organizațiilor pentru salvarea animalelor s-a schimbat în mod semnificativ în ultimii 30 de ani. Acesta a migrat de la adăposturi municipale cu rol de depozite pentru animalele nedorite, unde marea majoritate a animalelor erau eutanasiate după câteva zile de stat în cuști, spre adăposturile progresiviste, unde potențialii adoptori erau trecuți prin întregul proces atunci când doreau un nou animal și ajungând la organizarea din zilele noastre.
Deși există multe adăposturi în diverse stadii ale acestei evoluții, multe dintre adăposturile progresiviste de astăzi încearcă să își regândească rolul și să descopere un echilibru între a găsi căminul potrivit și pur și simplu a găsi un cămin pentru animale.
În ceea ce privește salvarea câinilor, există încă o varietate mare atunci când vine vorba de eficacitate. În unele țări, câinii vagabonzi sunt pur și simplu adunați și eutanasiați atât prin metode umanitare, cât și prin unele mai puțin umanitare, de la gazare la împușcare.
Chiar și acum în S.U.A. există multe adăposturi care sunt doar locuri de „depozitare” pentru câini (și alte animale) înainte ca acestea să fie eutanasiate. În unele zone rurale și zone urbane aglomerate câinii vagabonzii sunt înghesuiți în adăposturi suprasolicitate, predispuși la boli, atacuri și stres.
Deși afluxul de organizații private non profit a reprezentat un avantaj pentru animalele abandonate, a creat și un nou tip de oameni care abuzează de animale – așa numiții colectori care poate la început au intenții bune, dar într-un final, devin copleșiți de necesitățile animalelor pe care nu le pot refuza.
Pană la urmă, animalele ajung să trăiască în condiții mai rele decât înainte – în cuști murdare, fără hrană și apă, fără a fi plimbați sau socializați. Atunci când aceste organizații pentru „salvarea animalelor” sunt descoperite, oamenii legii găsesc carcase de câini în diferite stadii de descompunere si zeci sau sute de animale înfometate și neglijate.
Adăposturile municipale care înainte nu făceau nimic altceva decât să adăpostească animalele, acum le verifică, le prezintă publicului și, în măsura posibilităților, Ie și dresează. Aceste adăposturi trebuie să se supună regulilor municipalității, fapt care nu este valabil pentru adăposturile private.
Deseori, adăposturile municipale funcționează atât ca adăposturi pentru adopții, cat și ca locuri de adăpostire a câinilor vagabonzi sau a celor supuși carantinei.
De asemenea, aceste adăposturi sunt limitate în ceea ce privește întrebările pe care Ie pot adresa persoanelor care doresc să adopte un animal. Cu excepția cazurilor în care o persoană admite acțiuni ilegale, cum ar fi abandonarea unui animal sau, în unele orașe, legarea cu lanț a unui câine, adăpostul nu îi poate împiedica să adopte un animal. Cu toate acestea, multe dintre aceste adăposturi acordă o mai mare atenție pentru a găsi câinele potrivit stilului de viață al viitorului proprietar.
În același timp, multe dintre adăposturile private își regândesc modul în care interacționează cu publicul. În loc să prezinte o atitudine adversă față de acesta, ele depun tot efortul pentru stabilirea de relații cu publicul – lucrează împreună cu adoptorii în loc să lupte împotriva lor.
Multe dintre aceste adăposturi admit că un proces intensiv de sortare a potențialelor familii pentru câini nu garanta ca se găsea căminul potrivit pentru câine, ba chiar mai mult, crea o relație conflictuală între potențialul adoptor și adăpost.
Era mult mai puțin probabil ca persoanele care adoptau câinii să vină la adăpost pentru a adresa întrebări, să lucreze cu acestea pentru a putea ține câinele, sau pentru a aborda adăpostul atunci când doreau să mai adopte.
De asemenea, era mult mai puțin probabil ca aceste persoane să doneze bani unor adăposturi care considerau că îi trataseră nedrept. Acolo unde în trecut adăposturile căutau motive pentru a nu permite unei persoane să adopte, acum caută să realizeze cea mai bună pereche.
De exemplu, în loc să refuze unei persoane să adopte un câine pe motiv că grădina acesteia nu are gard, acum fie îi propun acestuia să construiască un gard, fie îi recomandă adoptarea unui câine mai în vârstă care poate realiza mișcarea în mod adecvat în lesă.
Per total, atât adăposturile municipale, cât și cele non-profit spun că cea mai bună metodă de a găsi casa potrivită pentru fiecare câine este formată din trei componente: asigurarea de suficientă mișcare pentru câine, o bună potrivire între stăpân și câine și nu în ultimul rând, urmărirea evoluției acestei relații.
Acest lucru înseamnă mai mult timp petrecut pentru selecția animalelor înainte de oferirea lor spre adopție și o muncă mai intensă cu câinii care au probleme de comportament. Multe adăposturi au acum programe speciale de dresaj pentru câinii adolescenți sau pentru cei cu nivel ridicat de energie.
Alte adăposturi dresează fiecare câine care le trece pragul – învățând câinii să stea „în șezi” pentru a primi o recompensă sau să dea lăbuța. Acest tip de dresaj este considerat a fi de ajutor pentru a face câinele mai plăcut de către potențialii adoptori și să îi permită acestuia să se adapteze mai ușor la noua sa casă.
Pentru a putea să potrivească cât mai bine câinele cu viitoarea familie, adăposturile încearcă să afle cât mai multe despre câine. Se discută cu familia care a renunțat la el pentru a afla care au fost motivele pentru care acest lucru s-a întâmplat, și petrec timp observând câinele însuși. Ei pot scrie aceste informații pe carduri postate pe cuști sau chiar le pot posta pe site-ul propriu sau pe site-ul www.petfinder.org.
Atunci când la adăpost se prezintă persoane interesate să adopte un câine, consilieri specializați se interesează în legătură cu lucrurile pe care le doresc de la viitorul lor câine. Doresc un partener pentru jogging sau îl vor lăsa destul de mult timp singur acasă? Sunt persoane active sau duc o viață destul de sedentară? Consilierii încearcă apoi să adapteze stilul de viață al acestor persoane cu câinele potrivit.
În primele săptămâni de după adopție încep problemele: câinii își fac din când în când nevoile în casă, mușcă, ciupesc, ronțăie, toate acestea putând însemna finalul unei prietenii foarte frumoase. Multe adăposturi sunt la dispoziția oamenilor care au adoptat animale pentru a răspunde la întrebări în legătură cu dresajul și comportamentul animalelor.
Unele chiar oferă cursuri de dresaj gratuite sau cu reducere. Există chiar și adăposturi care impun dresarea câinilor cu foarte multă energie. Urmărirea evoluției câinilor poate însemna vizite acasă după adopție sau acces la o linie telefonică non-stop pentru probleme și îngrijorări.
Adăposturile facilitează acum și procesul de „returnare” a unui câine în zilele sau săptămânile imediate după adopție. Deși cei care se ocupă de adăposturi nu își doresc să fie nevoiți să reprimească un câine în adăpost, preferă ca acest lucru să se întâmple din timp, înainte ca animalul să capete obiceiuri proaste sau să fie legal în curtea din spate. De asemenea, ei își doresc ca fiecare familie să plece acasă cu câinele potrivit pentru ei.
În studiul „Starea animalelor de companie din S.U.A.” realizat de către Purina în anul 2000, o treime dintre cei care au participat au răspuns că nu își castraseră animalele. Principalul motiv invocat a fost lipsa timpului. Alte motive au inclus dorinţa de a reproduce câinele şi vârsta, câinele fiind prea mic.
