Simţurile câinelui

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on twitter
Share on linkedin

Împreună cu sunetele, simţurile, posturile şi acţiunile unui câine îl ajută să comunice cu alţi câini şi cu restul lumii. Câinii îşi folosesc urechile, ochii şi nasul pentru a afla informaţii despre alţi câini, de exemplu dacă aceştia sunt curioşi, excitaţi, dominanţi sau interesaţi de împerechere.

Câinii au un auz foarte ascuţit. Ei pot auzi sunete de la distanţe mult mai mari decât noi şi pot auzi şi sunete înalte pe care noi nu le putem auzi deloc. Câinii sunt mai buni decât noi şi în ceea ce priveşte identificarea sursei unui zgomot. Atunci când câinii comunică, ei folosesc lătrături, urlete, mârâituri, schelălăieli şi chiar iodele. Tonul şi frecvenţa sunetelor pe care le fac au deseori diferite înţelesuri.

Urechile unui câine pivotează independent una de alta şi pot să fie întoarse pentru a capta diferite sunete. Câinii cu urechile erecte tind să aibă cel mai acut simţ al auzului pentru că urechile lor acţionează ca nişte antene receptoare, direcţionând şi amplificând sunetele, în sălbăticie, auzul le permite câinilor să urmărească vânatul, iar în casă îl folosesc pentru a ne proteja.

Văzul câinilor este însă mai slab decât al nostru, ei trăind în mare parte într-o lume a tonurilor de gri, cu roşu şi verde estompat. Dar au o vedere periferică mai bună decât noi. Pot vedea cel mai bine obiecte în mişcare, în timp ce obiectele staţionare pot să îi încurce.

Ei pot, de asemenea, vedea mai bine decât noi pe timpul nopţii. Deşi vederea lor de noapte nu se apropie de loc de puterea celei a pisicilor, ei totuşi au un ţesut special care concentrează lumina. Această reflecţie a luminii de pe tapetum lucidum face ca ochii câinilor să strălucească noaptea.

Câinii îşi folosesc vederea pentru a primi informaţii sociale unii de la alţii. Joaca, expunerea abdomenului, arătarea dinţilor şi posturile sunt toate făcute intenţionat pentru a transmite mesaje pe care câinii presupun că sunt văzute şi înţelese. Câinii cu probleme de vedere pot avea dificultăţi în ceea ce priveşte situaţia lor socială, datorită incapacităţii de a recepţiona indicii vizuale.

Unul dintre cele mai impresionante simţuri ale câinilor este cel al mirosului. Acest lucru nu este de mirare din vreme ce câinii trăiesc în lumea mirosurilor. Ei vânează, păzesc şi comunică unii cu alţii prin miros.

Câinii emit mirosuri, folosindu-şi glandele anale, defecând şi urinând, care indică altor câini dacă sunt dominanţi sau supuşi, masculi sau femele. Prin mirosuri, câinii transmit, de asemenea, informaţii privind ciclul lor sexual şi chiar vârsta. Din acest motiv, marcarea este atât de importantă pentru câini.

Câinii îşi folosesc urina pentru a marca teritoriul, dar şi pentru a transmite câinilor din cartier cine sunt şi cum se simt. Deşi desele opriri ale câinelui dumneavoastră din timpul plimbărilor zilnice ar putea fi iritante pentru dumneavoatră, el de fapt nu face decât să verifice ştirile din cartier şi să adauge propriile informaţii în amestec.

Un câine ar putea chiar să încerce să acopere urmele altui câine prin urina sa, pentru a-şi arăta simţul de proprietate asupra unei zone sau pur şi simplu, pentru a-şi adăuga propria carte de vizită. Masculii marchează mai frecvent pentru că ei tind să fie ceva mai teritoriali decât femelele. Dar şi femelele în călduri marchează teritoriul mai des. Câinii împrăştie informaţii şi prin labele lor, scormonind pământul unde au urinat pentru a împrăştia mirosul.

Nasul unui câine este astfel făcut pentru a mirosi: stratul exterior umed prinde şi dizolvă moleculele din miros; nasul este lung pentru a adăposti mai multe celule olfactive, 150-200 de milioane în total (faţă de cele cinci milioane ale omului); nările sunt căptuşite cu cili, cam de 15 ori mai mulţi ca număr faţă de oameni, şi are mucoase specializate, care sunt astfel împăturite pentru a prinde mirosuri pe care creierul să îl interpreteze.

Nu doar nasul câinelui este specializat. ci şi o porţiune mare din creierul lui, în comparaţie cu al omului este destinat mirosurilor – câinii au de 40 de ori mai multe celule în centrul olfactiv decât avem noi, oamenii. Simţul mirosului la câine este atât de acut, încât acesta îşi poate da seama dacă o persoană este nervoasă şi fricoasă, sau sigură pe ea şi relaxată, doar după mirosurile pe care aceasta le emite.

Câinii au o foarte bună memorie a mirosurilor şi pot cu uşurinţă să ţină minte mirosuri importante şi să le aleagă dintre altele. Odată ce un câine a făcut cunoştinţă cu cineva, în special dacă acea persoana are un anumite impact asupra lui, el îşi va aminti mereu mirosul acelei persoane.

Burtierele
burtierele

Unii câini masculi, în special cei din rasele mici, marchează cu urină atât de repede încât chiar şi dacă sunteţi atenţi să nu facă acest lucru, tot nu reuşiţi să îl opriţi. De ajutor în această problemă poate fi o burtieră: o curea lată din material textil cu un buzunar care ţine înăuntru un absorbant.

Burtiera se prinde în jurul taliei câinelui, astfel încât dacă încearcă să urineze, toată urina ajunge în absorbant şi ţinta este protejată. Burtierele pot fi achiziţionate de la magazinele cu accesorii pentru animale sau online, dar pot să fie şi confecţionate acasă destul de uşor.

Măsuraţi o faşă cu o lăţime de 7-9 centimetri pentru a se potrivi în jurul taliei câinelui, lăsând câţiva centimetri în plus. Împăturiţi pânza pe toată lungimea ei în trei, apoi coaseţi fâşii pentru prindere la fiecare capăt (bucle la un capăt şi fâşii pentru legare la celălalt).

Puneţi între pliuri un tampon absorbant şi prindeţi burtieră aşa cum este cel mai bine pentru a-şi îndeplini rolul. Verificaţi tampoanele frecvent şi schimbaţi când este nevoie.

Vocalizarea
vocalizarea

Aşa cum ştim deja, câinii au un acut simţ al auzului. De aceea, este de înţeles rolul important pe care îl are vocalizarea în comunicaţiile lor. Varietatea de sunete şi schimbări ale intonaţiei se adaugă repertoriului comunicativ al câinilor.

Lătratul este principala expresie vocală a marii majorităţi a câinilor. Poate fi folosit pentru a transmite o ameninţare, a anunţa prezenţa unui intrus, a atrage atenţia sau a exprima plictiseala. Aproape toţi câinii latră când sunt agitaţi, dar anumite rase tind să latre mai mult decât altele, iar unii indivizi sunt mai vorbăreţi decât alţii.

Marea majoritate a câinilor ciobăneşti latră la animalele de care au grijă pentru a le pune în mişcare, şi la intruşi pentru a-i ţine la distanţă. Câinii de jucărie şi Terrierii sunt excitabili şi majoritatea latră rapid la sunete bruşte şi orice lucru care mişcă.

Unele rase, iar Basenji este cel mai cunoscut pentru asta. nu latră deloc, dar scot în schimb alte sunete cum ar fi iodele. O anumită cantitate de lătrături ar trebui tolerată, dar acest lucru poate escalada într-o adevărată problemă. Lătratul de plictiseală este, de obicei, o problemă cu câinii care sunt lăsaţi singuri pentru perioade lungi de timp.

Schelălăiala este un sunet familiar pentru marea majoritatea proprietarilor de câini. Câinii fac acest lucru pentru a obţine atenţie, atunci când sunt speriaţi sau răniţi, sau când sunt frustraţi. S-ar putea să facă asta şi atunci când vor să obţină ceva, fie că este vorba de o bucată de mâncare, sau o jucărie preferată Ia care nu pot să ajungă.

Schelălăiala este un comportament tipic pentru puii canidelor sălbatice, dar persistă şi în viaţa de adult pentru marea majoritate a câinilor de companie, probabil pentru că funcţionează atât de bine. Deşi vi se rupe sufletul când le auziţi, aceste sunete au în general mai mult de-a face cu o dorinţă pentru ceva şi nu este o reacţie la o rănire sau o temere.

Câinii sălbatici folosesc urletele pentru mai multe scopuri, inclusiv adunarea haitei pentru vânătoare şi pentru exprimarea identităţii haitei. Deşi câinii urlă mai puţin decât lupii, ei o fac pentru motive similare. În loc de lătrat, atunci când sunt lăsaţi singuri, unii câini urlă.

Urlatul este de obicei, un eveniment de grup, cu un câine care porneşte cântecul, iar alţii alălurându-i-se la refren. Majoritatea câinilor urlă atunci când aud un alt câine făcând acest lucru, iar unii câini pot fi făcuţi să urle de o persoană care imită urlatul. Mulţi câini urlă atunci când aud sirene sau instrumente de suflat cum ar fi flautul sau cimpoiul.

Atunci când oamenii au începui să crească câini, aceştia erau selectaţi pentru calităţile folositoare. Urlăturile pot fi auzite de departe, aşa că era o bună caracteristică pentru a fi selecţionaţi câinii care urmăreau vânatul pe distanţe mari sau pe teren accidentat cu vegetaţie abundentă. Vânătorii puteau să-i piardă din câmpul vizual, dar îi puteau urmări după sunetul urletelor lor.

Atunci când sunetul înceta să se mai deplaseze şi tonul urletelor se schimba într-unul de agitaţie, vânătorii ştiau că reuşiseră să încolţească vânatul. Vânătorii puteau atunci să prindă din urmă haita şi să aibă grijă de vânat.

În ceea ce priveşte animalele de companie, urletele sunt de obicei limitate şi de scurtă durată, aşa că rareori reprezintă o problemă – cu excepţia cazului în care se întâmplă să trăiţi lângă o staţie de pompieri sau dacă vecinul dumneavoastră cântă la cimpoi în timpul său liber.

Dacă animalul dumneavoastră urlă atunci când dumneavoastră nu sunteţi acasă, un radio sau un televizor lăsate pornite pentru u oferi un zgomot de fundal poate ajuta la acoperirea sau derularea sunetelor mediului înconjurător care declanşează acest tip de comportament.

Hămăitul este similar ca sunet cu urlatul, dar este practicat în exclusivitate de Copoi. Atunci când vânează. Copoii hămăiesc în momentul în care au prins urma; sunetul unui câine îi atrage şi pc ceilalţi din haită la urmă. Hămăitul atenţionează vânătorul că haita sa a luat urma.

Atunci când sunt mustraţi, unii câini mârâie înapoi sau latră. Cel mai bun răspuns la acest tip de comportament este să vă prefaceţi că nu l-aţi auzit. În cazul în care nu poate să înceapă o ceartă cu dumnevoastră sau dacă nu poate să vă facă să răspundeţi, va învăţa că acest tip de comportament nu funcţionează şi va înceta să îl mai facă.

Câinii care au deseori probleme şi sunt certaţi destul de mult sunt cei mai predispuşi să comenteze înapoi. Acest lucru poate fi un indiciu că trebuie să fiţi ceva mai activi în ceea ce priveşte educaţia lui, astfel încât să intre în mai puţine situaţii problematice şi să primească mai multe recompense pentru comportament potrivit.

S-ar putea ca ei să comenteze şi unii la alţii, într-o casă cu mai mulţi câini, un câine subordonat s-ar putea să mormăie atunci când un câine dominant ia osul mai bun sau îl impinge jos de pe canapea.

Pentru a-şi exprima iritaţia, frica sau supărarea, câinii mârâie pentru a-i anunţa pe ceilalţi să înceteze ceea ce fac. Ei mârâie şi atunci când se joacă, dar tonul mârâitului în joacă este distinct faţă de cel supărat.

Mârâiturile îndeplinesc o funcţie foarte importantă — atunci când sunt auzite, reduc potenţialul pentru agresiune subită. Dacă acest mârâit de avertizare este ignorat, însă, comportamentul câinelui ar putea exploda în ciupituri, muşcături sau chiar un atac.

Trebuie să înţelegeţi că dacă animalul dumneavoastră mârâie, este iritat, se simte stresul; nu îl mai împingeţi peste această limită chiar atunci; nu veţi face decât să înrăutăţiţi problema pe termen lung.

Deşi pedepsele înlătură mârâitul pentru moment, ele nu vor reduce anxietatea sau iritaţia care l-au făcut pe câine să mârâie. Acest lucru poate crea o situaţie periculoasă pentru că atunci când i se neagă şansa de a comunica acel important mesaj, un câine ar putea ajunge să muşte fără avertisment.

În schimb, încercaţi să aflaţi ce declanşează acel comportament. Odată ce aflaţi ce este în neregulă, învăţaţi-l să accepte situaţia cu calm. Fără a-l pedepsi, expuneţi-vă treptat câinele Ia situaţii până la punctul în care începe să mârâie. Cu timpul şi educaţie pozitivă, câinele va învăţa să tolereze situaţii care înainte declanşau mârâitul.

Atunci când câinii se joacă, ei latră şi mârâie, dar aceste vocalizări au un ton diferit, mai puţin ameninţător. În general, sunt mai înalte şi au o inflexiune mai „melodioasă”.

Câinii exersează prin joacă toate interacţiunile sociale şi abilităţile pe care trebuie să le aibă în viaţă. Atunci când se joacă, ei fac aceleaşi mişcări ca şi atunci când vânează, mânuiesc animale sau se apără.

În joacă, însă, doar se prefac, aşa că nu îşi folosesc întreaga putere a muşchilor şi dinţilor. Nu există niciun motiv să fiţi îngrijoraţi atunci când câinele dumneavoastră scoate sunetele de joacă. El doar se preface că este fioros şi, de fapt, va învăţa să-şi controleze emoţiile şi acţiunile prin joacă.

Periodic în timpul jocului, un câine scânceşte şi joaca se opreşte temporar. Un câine scânceşte atunci când este lovit sau speriat, indicând durere sau disconfort. Câinii mai în vârstă şi fraţii scâncesc atunci când un câine ciupeşte prea tare, învăţându-l că trebuie să folosească o muşcătură mai blândă.

muscaturile-de-caine

Mușcăturile de câine

Realitatea este că în fiecare an, numărul persoanelor mușcate de câini șochează de fiecare dată. Multe dintre aceste mușcături au ca victime copiii și alte

Citește mai mult »
mutarea-unui-câine

Mutarea unui câine

Mutatul poate fi greu pentru un câine și este una dintre cele mai frecvent întâlnite situații când câinii se pierd. Pentru a-i asigura siguranța, indiferent

Citește mai mult »
cainele-pierdut

Câinele pierdut

Ce faceți în eventualitatea în care câinele dumneavoastră se pierde? Multe persoane au fost în această situație la un moment dat. De obicei, câinele este

Citește mai mult »

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.