Câinii cu aceste slujbe poate au într-adevăr statutul de preferaţi ai mass mediei, dar ei sunt de asemenea câini foarte bine dresaţi şi muncitori foarte eficienţi. Câinii pentru astfel de operaţiuni sunt antrenaţi pentru a căuta şi găsi oameni declaraţi dispăruţi, fie că sunt morţi sau vii.
Ei pot face asta în sălbăticie sau în mediul urban, în zăpadă sau în apă. Deşi sunt folosiţi de sute de ani în Europa, în S.U.A. nu au început să fie folosiţi decât în ultimii 20-30 de ani.
Marea majoritate a acestor câini sunt deţinuţi de persoane private, deşi există un număr din ce în ce mai mare de câini deţinuţi şi antrenaţi de unităţi de salvamont, pompieri şi departamente rurale de poliţie.
Dresajul pentru câinii de căutare şi salvare este realizai în trepte. Câinele este învăţat într-o primă fază să anunţe prin lătrat, scormonit sau poziţia de şezi primind atunci când au găsit o jucărie sau un alt obiect. Apoi, se trece la alertarea cu jucăria în mâna dresorului.
Treptat, exerciţiul devine mai complicat atunci când jucăria este ascunsă în locuri din ce în ce mai dificile. Dresorii folosesc câteodată ceea ce este cunoscută sub numele de „cutie de lătrat”: un dresor se ascunde într-o cutie de lemn, iar uşa se deschide doar când câinele afişează comportamentul de alertă.
Câinele învaţă astfel să prezinte acelaşi tip de comportament atunci când prinde orice urmă umană. Unii câini sunt, de asemenea, învăţaţi să caute rămăşiţe umane prin folosirea de miros de cadavru.
În unele discipline, tipul de alertă este învăţat, în vreme ce alţi dresori permit câinelui să aleagă singur propria modalitate, considerând că astfel se obţine o alertă mai puternică şi mai consistentă.
Recompensele variază: poale fi o jucărie, o minge, o bucată de furtun, sau chiar, foarte rar, hrană. Câinii care sunt motivaţi prin joacă vor primi ca recompensă şi un mic joc de-a trasul şi împinsul sau aport atunci când găsesc persoana pierdută/ascunsă.
De asemenea, există două tipuri de câini pentru căutarea în sălbăticie: cei de urmă şi cei care adulmecă. Cei care adulmecă prind mirosul oricărei persoane din zonă, în vreme ce câinii de urmă iau urma mirosului unei singure persoane.
Prima categorie de câini este folosită pentru zonele foarte întinse; de exemplu, atunci când un alpinist este dat dispărut şi zona de căutare nu poate fi redusă decât la una de 30-80 km în circumferinţă. Câinii de urmă sunt folosiţi la găsirea unei persoane care a dispărut dintr-o locaţie cunoscută, se consideră că se îndepărtează pe jos şi se află undeva nu foarte departe; de exemplu, un bolnav de Alzheimer care s-a rătăcit de acasă într-un cartier suburban.
Câinelui i se oferă pentru a prinde mirosul un articol de îmbrăcăminte sau un alt obiect care a aparţinut persoanei dispărute. Câteodată, cele două tipuri de câini sunt folosite împreună. Prima categorie caută pentru o urmă generală de om în zonă; atunci când „prinde urma”, sau găseşte o urmă care poate fi urmărită, câinele de urmă este adus pentru a determina dacă aceasta aparţine persoanei dispărute şi pentru a o urmări cu o mai mare acurateţe.
Câinii pentru avalanşe sunt folosiţi pentru a găsi oameni îngropaţi în zăpadă. Victimele pot fi schiori, biciclişti sau chiar motociclişti. Avalanşele pot chiar îngropa oameni în casele lor. Aceşti câini sunt dresaţi special pentru a căuta oameni aflaţi sub un strat de zăpadă şi pentru a avertiza prin săpat şi lătrat atunci când găsesc o urmă.
Pentru a întări dorinţa câinilor de a ajunge la victimă, ei sunt învăţaţi să se autorecompenseze – să ia efectiv singuri jucăria, fie că este vorba de o mănuşă sau o minge de tenis, de la victimă, trăgând o mănuşă de pe mână sau luând mingea de tenis din haină.
Căutările pe apă sunt considerabil diferite faţă de alte tipuri de operaţiuni de căutare şi salvare, câinii trebuind nu doar să aibă un simţ al mirosului foarte dezvoltat, dar şi o tenacitate ridicată. Aceşti câini nu fac efectiv salvări, ci mai degrabă recuperări, găsind victimele înecate.
Pentru că nu există victima în viaţă şi pentru că recompensa este întârziată este dificil să fie ţinut interesat şi motivat câinele. La dresaj, dresorii sunt orice, de la scafandrii până la cei care pun mirosurile, pentru a simula victimele înecate.
Câini pentru căutările în sălbăticie sunt certificaţi mai degrabă de organizaţiile regionale decât de cele naţionale. În general, ei sunt folosiţi de departamentele locale de şerifi.
Câinii folosiţi pentru operaţiunile de căutare şi salvare provin dintr-o varietate de surse; ei s-ar putea să fie câini de rasă pură sau câini adoptaţi din adăposturi de animale. Unii dresori aleg câini în funcţie de anumite criterii specifice, cum ar fi o puternică dorinţă de muncă şi un simţ olfactiv excelent, în vreme ce alţii ajung aici atunci când caută un hobby.
În mare parte, câinii pentru operaţiunile de căutare şi salvare trăiesc cu dresorii lor întreaga viaţă. Aceşti câini sunt rareori ţinuţi în cuşti.
La fel cum oamenii preferă mai mult mâna stângă sau dreapta, câinii preferă de asemenea mai mult laba stângă sau dreaptă. Aproximativ unul din cinci câini este „stângaci”; restul preferă laba dreaptă.
Căutare şi salvare în caz de dezastre
Începând cu atentatele din Oklahoma City şi 11 Septembrie, câinii pentru operaţiunile de salvare în caz de dezastre, de cele mai multe ori urbane, au căpătat loarte multă atenţie. Ei nu sunt antrenaţi în mod activ în S.U.A. decât de 20-30 de ani, dar în Europa sunt folosiţi de mult mai mult timp.
Câinii pentru dezastre sunt certificaţi prin Federal Emergency Management Agency (FEMA) şi folosiţi prin intermediul Urban Search and Rescuc (USAR). Deşi unele echipe pentru dezastre sunt afiliate departamentelor locale de pompieri sau organizaţiilor de ajutor, marea majoritate a dresorilor sunt cetăţeni privaţi care îşi finanţează propriul program de dresaj.
Câinii pentru dezastre sunt dresaţi în mare parte la fel ca alţi câini de căutare şi salvare, dar pe lângă descoperirea unei victime, ei trebuie să înveţe să se descurce pe teren neobişnuit şi periculos.
Sunt folosiţi pentru a căuta victime în viaţă sau decedate aflate sub dărâmăturile clădirilor sau infrastructurilor prăbuşite din cauze naturale sau intenţionate, inclusiv tornade, incendii, cutremure şi explozii.
Câinii pentru dezastre au o dorinţă de muncă puternică şi trebuie să fie foarte agili. În munca lor, ei trebuie să navigheze printre copaci rupţi şi pietre, cioburi de sticlă, grinzi metalice şi multe alte elemente neaşteptate.
Locurile dezastrelor sunt imprevizibile – cu găuri adânci de mai multe etaje, structuri periculoase, lumină redusă şi toxine periculoase. Aceşti câini trebuie să fie capabili să se urce pe scări şi să fie obişnuiţi să stea în ham în timp ce coboară împreună cu îngrijitorii lor.
Echipele pentru acest tip de operaţiuni se antrenează ore îndelungate – de obicei, de trei sau patru ori pe săptămână în primul an de dresaj şi apoi o dată sau de două ori. Pentru a-şi menţine antrenamentul, aceste echipe combinate câini-oameni fac parte din organizaţii de căutare şi salvare care organizează şi facilitează antrenamentul.
