Această boală potenţial fatală este cauzată de un virus. Este extrem de contagioasă şi în general transmisă prin contactul cu mucusul şi alte secreţii lichide de la nivelul ochilor şi nasului câinilor infectaţi, cât şi prin contact cu urina lor sau materiile fecale.
De asemenea, virusul poate fi transmis şi pe calea aerului sau purtat pe obiecte, cum ar fi pantofii. Un câine sănătos aibă nevoie de nişte teste ceva mai sofisticate pentru a determina dacă virusul este prezent sau nu. Pentru că semnele acestei boli sunt variate, tratamentul este deseori întârziat. Pentru a fi siguri, duceţi orice câine bolnav la veterinar pentru un diagnostic sigur.
Singurul tratament pentru virusul jigodiei este o îngrijire de suport corespunzătoare şi controlul simplomelor neurologice, cum ar fi convulsiile. Îngrijirea poate însemna menţinerea ochilor şi nasului uscat, şi încurajarea câinelui să mănânce şi să bea.
Câinii care supravieţuiesc infecţiei iniţiale pot avea ulterior retina afectată, decolorarea corneei sau o întărire extremă a pielii de pe nas sau de la pernuţe.
Semne de boală
O parte din îngrijirea câinelui dumneavoastră constă în a şti la ce să fiţi atenţi; pierderea apetitului, setea sporită şi alte comportamente anormale sunt toate semne de boală.
Consultaţi medicul veterinar dacă observaţi oricare dintre următoarele semne la câinele dumneavoastră:
- orice tip de secreţie anormală la nivelul orificiilor (nas, urechi, organe genitale);
- umflături anormale;
- modificări de comportament;
- mătreaţă, pierderea de păr, răni deschise, sau blană zdrenţuită sau fără luciu;
- defecare şi/sau urinare dificilă, anormală sau necontrolată;
- scuturări exagerate din cap;
- respiraţie mirositoare sau acumularea de tartru pe dinţi;
- sete mărită;
- lipsa apetitului;
- şchiopătare sau dificultăţi la ridicare sau aşezare;
- îngrăşare sau slăbire bruscă;
- scărpinare, lingere sau muşcare a oricărei părţi a corpului.
poate contacta boala fără a veni vreodată în contact cu un animal infectai.
Un câine cu jigodie pare a avea o răceală mai gravă. S-ar putea să strănute şi ochii să îi curgă. Alte semne după care ar trebui să vă uitaţi includ strabismul, pierderea în greutate, tusea, vărsături şi diaree. Un câine cu jigodie este în general apatic şi are un apetit redus. Pe măsură ce boala progresează, poate ataca sistemul nervos, câinele paralizând parţial sau total. Câinii pot avea crize sau spasme.
Jigodia este transmisă în general de la câinii bolnavi la cei susceptibili. Puii şi adulţii tineri sunt cei mai expuşi la infecţia cu acest virus, dar boala atacă rareori câinii bătrâni. Cele mai multe cazuri apar la puii cu vârste între 8 şi 16 săptămâni. Jigodia este mai gravă la câinii tineri.
Nu este întotdeauna o boală uşor de diagnosticat. Testele de laborator, cum ar fi cele biochimice şi de numărare a elementelor sanguine nu sunt foarte de folos în identificarea acestei boli. Medicul veterinar s-ar putea să aibă nevoie de nişte teste ceva mai sofisticate pentru a determina dacă virusul este prezent sau nu.
Pentru că semnele acestei boli sunt variate, tratamentul este deseori întârziat. Pentru a fi siguri, duceţi orice câine bolnav la veterinar pentru un diagnostic sigur.
Singurul tratament pentru virusul jigodiei este o îngrijire de suport corespunzătoare şi controlul simplomelor neurologice, cum ar fi convulsiile. Îngrijirea poate însemna menţinerea ochilor şi nasului uscat, şi încurajarea câinelui să mănânce şi să bea.
Câinii care supravieţuiesc infecţiei iniţiale pot avea ulterior retina afectată, decolorarea corneei sau o întărire extremă a pielii de pe nas sau de la pernuţe.
